Eu vreau două, două mere, dar… să le mănânc la şcoală!

Va amintiţi aceste emoţionante versuri ale Marelui Grigore Vieru, care redau atât de subtil visul unui copil de a merge la şcoală? Marea majoritate a copiilor ard de nerăbdare de a învăţa la şcoală, savurând bucuria de a creşte, de a afla ceva nou, de a se întâlni cu lucruri necunoscute, cu misterul… Câtă satisfacţie, curiozitate, așteptări febrile emană ochişorii lor în primele zile de şcoală… Ce se întâmplă, cum se explică faptul, că peste foarte puţin timp licărul din ochii copiilor dispare, dorința arzătoare de a mânca merele la şcoală se stinge, iar la locul lor de vis ei merg ca la ghilotină? Oare merele nu mai sunt gustoase? Oare ghiozdanul nu mai e atât de frumos? Sau povestea se dovedeşte a fi mult mai crudă şi mai dificilă pentru psihicul şi fizicul unui copil de 7 ani? Ce facem noi, adulții: părinţi, pedagogi, educatori, responsabili de la instituţiile de resort, pentru a înţelege acest fenomen şi a-l evita? Doar un copil mic, care începe sa se plictisească de şcoala, să obosească şi să urască şcoala se transformă într-un gimnazist, licean, care nutreşte aceleași sentimente faţa de instituţia, pe care ar trebui să o considere a doua casă. Cum să îl convingi, când va fi în clasele superioare, că trebuie să manifeste interes şi dragoste faţă de procesul de învăţare în numele propriului viitor?

Se ştie, că începând un lucru mare trebuie de acţionat dozat, „cu linguriţa”, ca să trezim interes şi nu repulsie. Mi se creează impresia, că în sistemul nostru educativ, în general, şi în mod special în cel primar, a fost uitată doza, măsura…. Imaginaţi-vă ce simte un copil pentru care şcoala, un vis imens, la care aspiră în primii săi ani conștienți de viaţă, frumoasa poveste pe care şi-o imaginează se transformă în ghiozdane mari şi grele, pe care abia tata de le ridică, în aglomerat de teme pentru acasă, în caiete asupra cărora copilul adoarme, în jucăriile care îl aşteaptă triste în colţul camerei, iar el nu are timp să se apropie de ele, în insistenţele mamei de a mai copia o dată textul, căci nu a scris frumos şi învăţătoarea mâine va avea obiecţii şi îşi va arata vădit nemulţumirea… Aceasta, posibil, e prima, şi cea mai crudă deziluzie în viaţa sa.

Bănuiesc ca mi se va imputa: şcoala e un lucru serios şi copilul trebuie să înţeleagă aceasta, chiar din primele clipe. Nu neg acest fapt. Dar, totodată, sunt sigură că se poate de făcut acest lucru mai lent, mai delicat. E nevoie doar de puţină voinţă şi creativitate. Doar nu avem nevoie nici de copii obosiţi şi îmbătrâniţi de mici. Ei trebuie să crească încrezători în forţele proprii, să emane dragoste de viaţă, să fie curajoşi şi îndrăzneţi…
Vreau să vă povestesc despre o şcoală poveste… unde copiii nu se satură să mănânce mere, unde absolut toţi doresc şi insistă să rămână la grupele cu regim prelungit, unde toţi sunt prieteni şi fiecare separat se simte parte a colectivului, unde nu se bucură că se îmbolnăvesc şi nu vor merge azi la şcoală şi unde nu strigă Ura! când li se spune că învăţătoarea s-a îmbolnăvit, ci se uită nedumeriţi unul la altul, parca întrebându-se: şi ce vom face noi acum, fără ea… Nu voi da aprecieri, nu voi face apel să urmăm aceste exemple, concluziile vă aparţin… Doar voi spune că ochii copiilor strălucesc de satisfacţie, că la şcoală merg cu mare bucurie şi responsabilitate. Este vorba de şcoala suedeză, pe care am posibilitatea să o urmăresc şi să o studiez deja de câţiva ani.

Voi expune observaţiile mele asupra sistemului primar de învăţământ. Mă voi referi la unele aspecte, pe care suedezii le consideră extrem de importante pentru formarea personalităţii şi pregătirea pentru viaţa independentă a copilului.

Voi începe cu clasa 0 care îşi desfăşoară activitatea în cadrul şcolii. La primul interviu de înscriere a copilului la şcoală, părinţilor li se dau 3 întrebări principale: e în stare copilul să se îmbrace singur, să mănânce singur şi să se deservească fără însoţitor la WC. De fapt, aceasta constituie o singură întrebare: Se poate copilul îngriji singur? Se discută şi cu copilul. Dar viitorul învățăcel nu este terorizat cu multiple întrebări despre lumea înconjurătoare, nu este rugat să citească, nu i se cere să cunoască matematică şi geometrie. Lui i se dau cele mai simple întrebări cu privire la preferinţe, aşteptări, prieteni.

Chiar din prima zi de şcoală fiecare copil face cunoştinţă cu mentorul, ghidul său, un elev din clasa a 6-ea, care e mereu gata să-l ajute, daca s-a rătăcit, să-l conducă: la bibliotecă, cantină, pe terenul de joacă, care se aseamănă cu an adevărat parc de distracţii, la punctul medical. (În Suedia şcoala primară, clasele 0 – a VI-a, este separată). Proaspătul elev este atenţionat, ca peste un an-doi, el va deveni ajutor de mentor şi se va pregăti şi el pentru acest rol, ceea ce îl face să se simtă foarte important şi responsabil.

Orice acţiune întreprinsă în şcoală, subliniază faptul că ei deja sunt mari şi independenţi, visul de aur al oricărui copil – să fie mare şi independent! Principala mândrie a picilor o constituie faptul, că la cantină ei singuri merg cu tava şi îşi aleg ceea ce doresc. Au dreptul să aleagă orice şi să-şi pună în farfurie atâta cât doresc, dar şi cât pot să mănânce, ca să nu rămână nimic pe farfurie. Doar numărul bucăţelelor de pâine şi prăjituri este limitat. Fiecare copil singur face curat după sine. În mod obligatoriu, părinţii trebuie zilnic să le pună în geantă „cele două mere” (se permite doar fructe întregi sau salată de fructe). Nu pentru ca elevul ar avea nevoie de ceva suplimentar, dar pentru a se învăţa să strângă după sine şi a avea grijă că nu uite tacâmurile la şcoală.

Lecţiile se fac mai mult sub formă de discuţii, exemple din viaţă, care îi învaţă cum să se comporte, cum să aibă grijă unul de altul, de cei mai mici. Se acordă o atenţie enormă corelaţionării cu persoane de culoare, de altă naţionalitate. Aşa că nu e de mirare când un elev din clasa întâi operează cu astfel de formule: Nu se poate să furi nici in glumă, Un copil mic nu poate fi lovit în principiu, Nu se poate să șoptești cuiva ceva la ureche în prezenţa altei persoane, căci ea se simte foarte prost. Lecţiile se transformă în adevărate discuţii, foarte filosofice şi serioase pe marginea unor atare subiecte. Subiecte, care, de fapt constituie esenţa unei personalităţi. Copiii sunt încurajaţi să îşi spună părerea, astfel fiind pregătiţi să îşi apere poziţia, să fie deschişi şi să nu le fie frică.

În clasa 0 se pune accent pe solidarizarea grupei, pe formarea echipei, pe cultivarea valorilor. Copiii sunt stimulaţi să se joace doar în perechi sau în grup mai mare. Profesorii mereu urmăresc relaţionarea dintre copii, tacticos şi discret încearcă să le redirecționeze faptele, comportamentul. La fel, au grijă de conduita copiilor în raport cu părinţii, bunicii. Nu o singură dată, am auzit discuţii de genul: Ai observat, a venit bunica Sofiei, Emmei, Maiei…., a strigat-o, dar ea s-a făcut că nu o aude… şi nu a alergat la dânsa să o salute. Ce discuţie a urmat a doua zi la şcoală, nu se ştie, dar de atunci Sofia, Emma, Maia nu o mai ignoră pe bunica, întotdeauna o vede şi o aude.

Devierile copilului de la normă niciodată nu sunt discutate în public. Şi nici observaţie nu se face în public. Şi nici nu se vorbeşte cu voce ridicată. Copilului nu i se spune: nu se poate, nu trebuie, fugi de acolo. Lui i se explică şi, cât nu ar părea de straniu, el înţelege. În cele mai multe cazuri.

Adunările părinteşti au loc doar între profesor şi familie. Părinţii sunt anunţaţi din timp (cu 2-3 săptămâni înainte) despre adunarea preconizată, ca să-şi poată lua liber de la serviciu. Asistă ambii părinţi şi copilul. De aceea, şedinţa nu durează mai mult de jumătate de oră, cam aceasta fiind limita de răbdare a unui copil de vârsta respectivă. Se discută despre succese, copilul este lăudat, apreciat şi nici odată supus criticii. Doar sunt expuse recomandări pentru îmbunătăţire, perfecţionare etc. Copilul, la fel, este întotdeauna întrebat cum se simte el în şcoală, clasă, ce doleanţe ar avea, ce îi place sau displace etc.

Nici în clasa I nu se fac lecţii conform percepţiei noastre despre şcoală. În ajun de începerea anului şcolar (23 august) nici un fel de agitaţie. Totul ce are nevoie un copil de clasa întâi i se oferă la şcoală – manuale, caiete, creioane etc. Se consideră că profesoara cunoaşte cel mai bine de ce va avea nevoie un elev pe parcursul anului de studii. Astfel, se evită nervozitatea care domneşte la noi şi se înlătură definitiv diferenţierea copiilor, când unul are un penar de sute de lei, iar altul îl utilizează pe cel rămas de la sora sau fratele mai mare. Aici toţi sunt la fel, toţi sunt egali. Şi nici un fel de supărare, nici un fel de invidie! Cărțile rămân la şcoală, în banca fiecărui. Ghiozdanul este practic gol – în el sunt nelipsite zilnic cutioara cu fructe despre care am vorbit mai sus, șervețelele pentru nas, abonamentele pentru bibliotecă şi transportul public şi, necondiţionat, cei mici trebuie să aibă o pereche de ciorăpiori şi chiloţaşi. În clasele mici se pot întâmpla diferite accidente fireşti vârstei. Deci, nimeni nu comentează, nu ceartă. Se mai conţine în ghiozdan şi o mapă subţire cu file de hârtie, unde profesoara indică tema de acasă sau face diverse note pentru părinţi… Sunt, însă, zile când ghiozdanul este plin sau chiar e necesar unul suplimentar: elevul are cu el trening, ghete sportive, prosop pentru duş, uneori patine, cască, costum de baie etc. E vorba de lecţiile de educaţie fizică care solicită echipament special, în dependenţă de ce îşi planifică învăţătorul de specialitate.

Sportul şi jocurile la aer liber constituie o prioritate. Un copil sănătos, odihnit mintal va face faţă rigorilor şcolii. Aşa se consideră şi aşa se procedează. Curtea şcolii e amenajată cu divers utilaj pentru sport şi jocuri pe echipe. Copiii niciodată nu sunt singuri la recreaţie. Educatorii sunt alături de ei, printre ei, împreună cu ei. Se joacă împreună, aşa că învățarea continuă în permanenţă.

În şcoală se urmăreşte în cel mai serios mod, ca elevii din clasele mici să nu fie stresaţi, să nu fie dominaţi de frică, să nu facă nervi. Astfel, de exemplu, când au test la un anumit obiect, părinţii sunt anunţaţi, fiind totodată avertizaţi să nu spună nimic copilului. Ca acesta să nu aibă emoţii, să doarmă noaptea liniştit, să nu fie
cuprins de panică.

Elevii din clasa întâi au teme pentru acasă doar de două ori pe săptămână. Temele sunt foarte variate: să citească un text, să deseneze ceva, să rezolve exerciţii la matematică, sa caute informaţii interesante in ziare, să le decupeze, să facă rezumat. Apropo, suedezii scriu la şcoală cu creionul, ca să poată lucra cu radiera şi să nu simtă disconfort când fac greşeli. Important e că au de completat nişte fişe speciale: cui ai citit textul: mamei, tatei, prietenei, fratelui etc. Cu cât e mai lungă lista, cu atât e mai bine. Abordarea individuală constituie pilonul pedagogiei suedeze. Temele de acasă sunt individuale, ţinându-se cont de nivelul copilului, interesele, aptitudinile, competenţele lui. Astfel, orice copil, de regulă, poate realiza tema de acasă, singur, fără ajutorul cuiva, consolidându-şi încrederea în forţele proprii şi imaginea pozitivă de sine, fără a suferi şi a se stresa. Copilul doar nu ştie că profesoara a selectat tema special pentru el. Orice profesor suedez va întreba: o temă comună pentru toți? Păi, pentru unii e foarte simplă, iar pentru alţii extrem de dificilă. De ce din strat să-i expunem pe ultimii la eşec, să-i obişnuim cu gândul că ceva nu pot, nu reuşesc?

Cultivarea deprinderilor sănătoase de viaţa este o altă componentă a educaţiei, pusă în capul mesei.
Suedezii, de mici, sunt obişnuişi să fie responsabili pentru propria sănătate. Nici un copil suedez nu va urca pe bicicletă sau sanie fără cască pe cap. La lecţiile de educaţie fizică sunt învățați cum să cadă corect, cum să balanseze, cum să sară pentru a reuşi. Am avut ocazia să asist la o lecţie de înot, care presupunea exerciţii de salvare de la înec. Nu exagerez, câteva săptămâni tot aveam în faţa ochilor ceea ce mi-a fost dat să văd. Copiii erau aruncaţi îmbrăcaţi şi încălţaţi în apă (au fost rugaţi să vină la scoală cu două perechi de haine) şi antrenorul le explica ce să întreprindă ca să nu se sperie, cum să-şi păstreze calmul, cum să se concentreze şi să iasă la mal. „Lăsaţi cizmele în apă, principalul voi să ieşiţi la mal! Ele sunt grele şi vă trag la fund!” Deci, copiii în şcoala suedeză, în primul rând, sunt pregătiţi pentru viaţă. Oare nu aceasta trebuie să fie misiunea primordială a educaţiei? Aici, elevii, de la vârstă timpurie, ştiu cum să se păzească de pericole, unde să sune dacă s-a încins un incendiu, ce să facă dacă i-a pişcat ceva şi mama nu e acasă. Iar într-o zi, unul dintre aceşti învăţăcei îmi explica, că pot să mă ascund de tornado în beciul meu din Moldova şi sa stau acolo până păsărelele vor începe a cânta. Dacă păsărelele cântă, înseamnă că pericolul a trecut. Vedeţi, păsărelele sunt barometrul, indicatorul liniştei şi lipsei de pericol…

Lucrurile practice pe care le învaţă copiii de mici se sedimentează şi se însuşesc pentru toată viaţa. Ei sunt învăţaţi la lecţiile de instruire prin muncă să coase, să ţese, să meşterească obiecte din lut, din lemn. Astfel, un copil de 7 ani ştie deja să ardă lutul în cuptor, să lucreze cu burghiu electric, să taie cu ferestrăul, abilităţi necesare a fi cunoscute de orice persoană, iar la o vârstă precoce pun un bun început al orientării profesionale.

Copiii sunt trataţi cu mare respect, indiferent de vârstă. La egal. Profesorii şi elevii sunt prieteni…. Elevii li se adresează simplu pe nume: Lena, Maria, Anna-Luise, Robert. Cu toate acestea, profesorul este pentru ei o autoritate incontestabilă.

M-am referit doar la unele aspecte, în special la cele care nu depind de starea economică a ţării, care nu necesită investiţii materiale, ele solicită căldură, bunătate, dragoste şi responsabilitate faţă de cei care constituie viitorul ţării. Şi, desigur, creativitate şi dăruire de sine. Nelson Mandela scria: Educaţia este cea mai puternică armă pe care o poţi folosi pentru a schimba lumea. Aş completa: educaţia prin dragoste şi bunătate.

Galina Precup,
24 februarie, 2014, Stockholm

Doamna Galina Precup este jurnalistă, fondatoarea Centrului “Parteneriat pentru Dezvoltare”, promotoare activă a egalității de gen, autoare de studii, cercetări, articole.
În prezent locuiește în Stockholm, implicându-se activ în activități comunitare și de promovare a imaginii Republicii Moldova în Regatul Suediei.