După jumătate de an de când începusem să cutreier lumea în cele mai râvnite și neașteptate locuri, orarul meu în sfîrsit afișa destinația care era la doar 20 minute cu trenul de orașul în care se afla a doua mea familie, țara celor mai slăviți carbohidrați – Italia. Cu mâinile în șolduri, ușurel clătinând din cap, miorița din mine repejor mi-a răspicat: “Nu ai de gând să mergi cu mîna-n… vorba poetului?!”

Gara fierbea ca o mămăligă în ceaun – oameni ce se întreceau cu acele ceasornicului prea grăbit, studenți care tot trăgeau de timp ca să mai savureze din dulceața libertății, turiști pierduți printre buchii latine în căutarea platformei, localnici gesticulându-și harnic nemulțumirea față de întîrzieri și…eu, toată numai zîmbet.

Îmi târam elegant valiza de serviciu (pe care tehnic nu as avea voie sa o folosesc in scopuri personale, dar pentru că bucuria de a reveni “acasă” se transmitea cumva și în serviciul prestat la bord, am considerat ca e o acțiune atât în folosul meu cât și a companiei a cărei fidelitate a fost cucerită de pasagerii mei multumiți) urcam visătoare în vagonul care încă mai promitea cîteva locuri libere. Îndată ce am ochit un scaun liber, am depozitat valiza de-asupra capului ca nu cumva să mi-o ghionteasă cineva și m-am așezat cuminte. Din difuzoare a răsunat anunțul despre întârziere spre disperarea oamenilor grăbiți.

Ca să-mi potolesc anxioasa așteptare, căutam să descifrez lumina caldă a celor două priviri din fața mea, restul erau doar fețe plictisite. Era un cuplu vădit trecut de vîrsta pensionării, însă tandrețea cu care aceștea se țineau de mână demonstra ceva mai adînc decît o poveste cu “pînă moartea ne va despărți”, acolo era dragoste.Simplă. Adevărată. Pămîntească. Zîmbetul discret și urmele adînci lăsate de ani peste chipurile lor, ascundeau o vagă neliniște de fiecare dată cînd verificau nerăbdător ora la ceas.

În sfîrșit am fost anunțați că din cauza unei probleme tehnice (of course!) plecarea trenului în care ne aflam este amînată cu o oră! Dezamăgiți și nemulțumiți, pasagerii părăseu vagoanele în căutarea altor soluții. Așteptînd să-mi fac și eu loc prin acea îmbulzeală, mi-am dat seama că cei doi de fapt nu înțelegeau ce se petrece pentru că ei nu vorbeau limba italiană, iar nenea din difuzor nu s-a deranjat să traducă mesajul în engleză. I-am întrebat care este destinația lor finală, și am încercat să le explic că se pot găsi alte itinerare care ar avea conexiuni spre orașul în care mergeau. După cîteva încercări de ai scoate din trenul suspendat, perechea a decis să aștepte totuși reluarea rutei din motiv că este directă și pentru a evita confuzia altor gări mai mici, care cu siguranță nu ofereau informații în alte limbi decît în cea de stat.

Simțeam deja cum deviez de la planul malefic de a fi acasă la ora cinei, pentru a mă înfrupta din pasta și biscuiți de migdale pînă îmi vor plesni creierii și nasturele de la blugi, nu am stat prea mult să insist, așa că am fugit spre primul panou informativ, pe care, ce văd eu? Surpriză! Următorul tren cu destinația finală Milano, avea oprire în localitatea mea ca mai apoi să oprească și în orașul spre care mergea cuplul meu nevorbitor de italiană.

Verific ora și iar surpriză, aveam exact 4 minute ca să ajung din prtea de Sud a stației pe platforma ce se afla în partea de Nord. Nu aveam timp de reflectări prea lungi. Cu pletele în vînt și sufletul ieșind nu doar pe gură, alergam nebună spre locomotiva unde încă mai speram să-i găsesc pe voiajorii îndrăgostiți. I-am văzut de afară prin geam, erau în picioare, parcă gata să cedeze în fața așteptării, le-am fluturat atunci sălbatic din mâni, semn că trebuie să coboare iute, ziceai că vine peste noi sfîrșitul lumii din 2000, probabil tot cu un tren întîrziat și el.

Următoarele clipe le-am trăit în slow motion, ca în scena aia de la finalul filmului ”Armageddon”, doar că în locul chipeșului Ben Aflek și frumoasei Liv Taylor, personajele mele coborau eroic din tren cu rucsacele lor personale și o mică valiză. Adică exact acea valiză care se presupunea să fie uzată strict în timpul serviciului, pierderea căreia m-ar fi costat o pedeapsă materială, o vizită cu explicatii legibile la manager și să nu mai vorbim de bunurile ce se aflau în ea, destinate celor care urmau să mă hrănească mai tîrziu.

– Domnișoră! Ce bine că v-ați dat seama că ați lăsat valiza în tren! Chiar ne îndreptam spre oficiul bagajelor pierdute!

Restul… restul e istorie.