LIFESTYLE

Călătorie prin viața lui Thomas Pandolfi

Pe 30 decembrie 2016, Filarmonica Nationala și Ambasada Statelor Unite ale Americii la Chișinău au prezentat concertul de Revelion cu participarea vestitului pianist american Thomas Pandolfi.

Despre Thomas se zice că este un virtuoz prodigios care excelează în revigorarea repertoriului muzical din epoca de aur a pianismului.

Înainte de concert, am reușit să stau de vorbă cu Thomas. Știți momentele alea când simți că vorbești aceeași limbă cu interlocuitorul, împărtășești aceleași sentimente și discuția decurge dezinvolt? Așa m-am simțit atunci cu el – un pianist notoriu și eu, o fată îndrăgostită de pian din fragedă copilărie.

Când eram mic, părinții cântau mult la pian și mă luau la concerte. De fiecare dată când auzeam pianul eram foarte entuziasmat. La vârsta de 4 ani am început să cânt la acest instrument ascultând înregistrările care le aveam prin casă. Nu luasem nicio lecție de pian până în acel moment, ceea ce făceam era să simt muzica, ritmul, armonia.

Tatăl meu nu era un muzician profesionist, dar era un amator foarte bun, așa că primele mele lecții au fost predate de el.

Trăiesc pentru că ador ceea ce fac, sunt foarte pasionat și simt că este un privilegiu să cânt la acest instrument minunat. Fiecare om se poate bucura de muzică, dar nu fiecare poate cânta, prin urmare cred că e un adevărat dar să pot face asta. Am hotărât să fac din această pasiune un maraton pe viață, să redau muzica mai frumoas, mai comunicativ și să fac dreptate compozitorilor și notelor.

Îmi place frumusețea, calmul, pacea, pasiunea și focul (atunci când este necesar). Îmi place să trăiesc în armonie. De fapt, aceste lucruri le pot atribui și muzicii. Aceste multitudini de emoții sunt o paralelă frumoasă cu experiența de viață. De aceea, pe măsură ce înaintez în vârstă, sper ca interpretările mele, la fel ca și viața, se vor îmbogăți cu experiențe frumoase, pentru că merg mână în mână.

Am avut dificultăți în viață, la fel ca și fiecare, dar am avut înțelepciunea să cred că fiecare experiență în parte m-a făcut să înțeleg mai bine cum stau lucrurile. Câteodată acestea sunt necesare pentru ca ulterior în viața ta să apară lucruri pozitive.

Cât de ironic nu ar suna, dar cred că atunci când sunt pe scenă, sunt mult mai deschis. Încerc să mă scufund adânc în muzică și sunt ”înghițit” de ceea ce fac, iar asta îmi oferă posibilitatea să mă transform și să devin liber. În viața de zi cu zi sunt mult mai retras.

Fiecare muzician are frica de a uita notele, însă aceasta în principiu nu se întâmplă niciodată dacă ești bine pregătit.

După fiecare concert încerc mă relaxez, dar nu prea îmi reușește. Întotdeauna mă gândesc la ceea ce am făcut pe scenă, la evenimentele care urmează și ce aș putea face diferit pentru a-mi putea îmbunătăți prestația.

În prezent, trăim într-o societate unde oamenii sunt fascinați de ideea de a deveni celebri, iar unele persoane sunt faimoase doar din simplu motiv că sunt faimoase și nu pentru că au realizat ceva. Din punctul meu de vedere, asta nu are nicio tangență cu succesul. Succesul sunt oamenii, care nu sunt neapărat renumiți, dar care au contribuit la bunăstarea lumii, chiar dacă acea contribuție a fost mică. De exemplu, dacă măcar unul din sutele mele de studenți se simte inspirat de mine să studieze mai mult, să persevereze în ceea ce face, atunci aceasta este definiția succesului pentru mine.

Sunt foarte emoționat atunci când cânt în țări străine, iar la finalul concertului se apropie de mine persoane în vârstă, care nu vorbesc niciun un cuvânt în engleză, dar au lacrimi în ochi și îmi strâng mâna.

Sunt sacrificii care le faci pentru a atinge perfecțiunea, ca și artist încerc din răsputeri să fac asta muncind în fiecare zi.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul XIX, pentru că muzica care o cânt este din timpurile celea. Sunt fascinat de Chopin, Lizst, Schuman. Mi-ar fi plăcut să îi observ cântând. Am citit foarte mult despre fiecare în parte și despre cât de fascinanți erau pe scene, cum își fermecau audiența.

Câteodată simt că sunt un pic de Schuman, pentru că marea lui dragoste era Clara Schuman și eu o am pe Clara mea. Cred că sunt o persoană foarte romantică, nu doar pe scenă, dar și în afara ei (sper).

Aș fi vrut să îl întâlnesc pe Franz Lizst. Am citit mult despre el și despre felul lui de a cânta, iar modul în care muzica lui prindea viață demonstra faptul că notele nu erau niște simboluri pe o foaie. Școlile muzicale au această filozofie că notele scrise sunt sacre, un fel de biblie. Aș fi vrut să aud de la el, compozitorul notoriu, că este ok să lași emoțiile să preia controlul, este ok să deviezi un pic de la note într-o manieră respectabilă, pentru că pe vremea lor, instrumentele erau limitate față de ceea ce avem acum. Eu sunt sigur dacă erau să aibă aceste instrumente sofisticate poate aveau să zică: ”Da, înțeleg de ce ai făcut modificarea asta”. Dacă profesorii, muzicienii, chiar și studenții, ar putea auzi aceasta din gura unei persoane de așa calibru, poate nu ar mai fi atât de rigizi cu notele. Trebuie să dai viață muzicii, nu să fii pedant.

Muzica clasica are toată varietatea de emoții pe care ți-o poți imagina. Mozart, compunea foarte rar în minor, iar atunci când o făcea, era din motive foarte seminificative, ca moartea mamei sale, de exemplu. Rahmaninov zicea că partiturile trebuie să reflecte toate evenimentele din viața ta: tristețile, bucuriile, aventurile amoroase, inocența copilăriei. Prin urmare cred că muzica clasică are această abilitatea. Asta nu înseamnă că nu apreciez altfel de muzică, dimpotrivă, cred că gusturile mele sunt destul de eclectice.

Am o relație foarte profundă cu pianul, e ca și cum aș avea o relație amoroasă cu instrumentul.

Peste 20 ani mă văd făcând același lucru, doar că mult mai des. Sunt atâtea piese de cântat, am atâtea de împărtășit și sper să ajung la urechile la cât mai mulți oameni.”